Eu la „B-Fit in the Street” (…sau zilele Bucurestiului)

Aventura a inceput sambata in timp ce ma hotaram la tigara „ce sa fac azi”.

Dupa indelungi dezbateri interioare (de vreo 5 minute) mi-am luat talpasita spre Universitate si, odata ajuns ma holbam si eu la briz-briz-urile expuse de difersi insi si inse in pasaj. La un moment dat un grup de muzicanti (trombon, saxofon, trompeta, chitara, tobe) insotiti de un tip care batea step au animat atmosfera.

Dupa ce i-am admirat pret de cateva minute bune m-am dus la organizatoare (avea ecuson) si am intrebat-o cum ii cheama. Intre timp am uitat. Anyways, se vedea ca erau buni si stiau ce faceau. Venisera din Franta pentru manifestarile culturale mentionate cu ocazia (… citeste in titlu.)

Bineinteles ca dupa ce-au plecat le-am urmat exemplul si am dat sa ma indrept catre centrul vechi cu intentia de a sorbi dintr-o halba bere si din priviri frumusetile feminine ale mamei natura.

In drumul meu spre actiunea de sorbire sa interpus o expozitie de alte brizuri (cu doi de „briz”). De data asta  vintage-reli. Chestii vechi dar… care nu mi-au facut cu nici un fel de ochi. M-am uitat ca orice curios care moare repede (de plictiseala) si am mers mai departe (nu insa inainte de a sta vreun sfert de ceas si pe la vechituri).

Odata ajuns la BNR am gasit niste tanti (mai multe, cred ca 7 sau 9, in orice caz, cifra impara) imbracate in rosu care  lalaiau acapella acompaniate de-un contrabas.

Le-am urmarit evolutia pret de jumate de melodie dar nasul mi-a fost mutat din loc de mirosul gunoiului din apropiere deci si persoana am mutat-o aiurea.

Acolo am dat peste niste unii care aveau un fel de papusi supradimensionate pe catalige. Erau africane (… cel putin asa pareau papusile din cauza culorii tenului extra-bronzat).

Pentru ca nu m-au facut sa imi pice ochiu’ in gura de uimire m-am mutat si din acea zona.

Vazand ca nu mai vad nimic dau peste-un reporter si-l intreb daca nu cumva poate sa-mi spuna ce alte atractii mai pot descoperi prin imprejurimi.

Binevoitor, omul imi da desfasuratorul intregului festival, cu ore, zile, locatii si ce se intampla.

Bineinteles ca m-a tras de geana „Folk you”. Cica era pe strada franceza…

 

Am intrebat pe unu’, am intrebat pe altu’… in cele din urma am ajuns sa ma invart in cerc aiurea.

Intr-un final dupa ce m-am pierdut pe stradute m-am decis sa ma intorc langa BNR poate mai se-ntampla ceva pe-acolo.

 

Tocmai plecau niste balerine suite pe un suport al unor biciclete. Tipele dansau languros in varful instalatiei aruncand din poignet cu confetti peste curiosi. Eram suficient de departe asa ca n-am fost vatamat grav de peticele de hartie.

In drumul lor insa, aceste doua fapturi siderale au trecut pe langa celebra „Fetita cu chibrituri”.

Care era faza: statuie vie.

O fata, vopsita toata statea nemiscata si in momentul cand te apropiai sa faci poza cu ea isi schimba pozitia sau, daca ii puneai niste bani intr-o cutie iti dadea cadou un bat de chibrit aprins.

Fascinat de nemiscarea tipei am stat cred ca vreo jumatate de ora cu ochii atintiti la ea.

 

M-am mutat de pe-un picior pe altul pana cand agorafobia a inceput sa isi faca simtit efectul si mi-am bagat ambele picioare inspre o anumita oricare directie preferabil tot prin zona.

 

Am dat peste o harta. Ma orientez eu dezorientat si fara busola si imaginandu-mi cam pe unde e strada aia franceza imi zic ca odata ajuns pe-acea strada imi iau si berea.

Zis si facut,,, aproape.

 

Am ajuns acolo, scena pentru folkisti era amplasata, nimeni pe scena insa multimea deja statea gata de a strange randurile la prima zdranganeala de chitara.Il vad pe unu cu cutia de bericioaica dupa el si-l intreb de unde si-a luat-o. Cica, de dupa colt.

 

Ma duc dupa colt vad muzeul national de istorie.

Ma-ntrebam de data asta daca nu cumva am dat coltul gresit

In stanga insa am vazut nonstopu’ salvator.

O luai pe domnisoara blonda de la Timisoara de pe dupa gat si impreuna ne-am intors la scena.

 

Tigara de la tigara am sudat vreo 4 pana cand mi-am gasit un locusor care sa-mi convina. Nici prea aproape dar nici prea departe.

De ce nu prea aproape? pasiunea fanilor.

De ce nu prea departe? Parintii iresponsabili cu kinderei galagiosi care imi disturbau placerea sunetului.

Bun.

 

Odata pozitionat si cu intentia clara ca „eu de-aici nu plec decat dupa inca o bere” am asteptat.

Nu foarte mult pentru ca iaca-ta s-a ivit o duduie care avea o voce draguta dar nefiind cunoscuta lumea inca nu se imbulzea.

Pleaca tanti vine altcineva… in fine.

Numele cunoscute pe care am avut sansa sa le vad sunt: Vita de Vite, Margineanu, Ada Milea, Taxi (doar o parte pentru ca a trebuit sa prind ultimul metrou – nu se poate prelungi orarul macar pana la 12 noaptea? Serios!).

 

Undeva dupa Vita de Vie vine la mine o tipa si-mi cere o tigara. Ii dau. Incepem sa vorbim. Pare interesanta, par interesat.

Cum ziceam si mai sus, varsand cu revarsari de frustrare lichida, sub forme salivare coagulate si expectorate brusc inspre directia orei 11 la care metroaiele se termina, a trebuit sa plec.

PS: amintirile fizice cumparabile au fost un inel si o bandana; tipa era chiar misto; Vita de Vie si-au adaptat stilul pt acustic; ma dureau picioarele cand am ajuns acasa; articolul a fost scris in seara cu pricina dar postat ulterior.

Cam atat.

 

Autor: Bogdan Vosloban

Anunțuri

2 comentarii

  1. Da, Vita de Vie au reusit sa faca o adaptare interesanta de live/acustic/bosa nova/slow. Unora le-a placut ideea (au zis ca ar fi geniali), altora insa le-a lasat un gust nu tocmai dulce (ce sa-i faci? obisnuinta moare greu 😛 ).

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s