o rază de lumină

Raza de lumină străpunge întunericul în care mă aflu și ridic privirea cu o speranță sfioasă. Dar nu îndrăznesc să privesc direct. Mi se pare ciudat cum dintr-odată capăt culori. Mă regăsesc cu fiecare mișcare a nou regăsitei mele umbre. În mintea mea sute de întrebări se îngrămădesc și răspunsul e simplu. Îl știu. Îl am în suflet de mult. Prin toate pauzele de viață numite de unii depresie am tot avut pe buze cuvântul magic. Și mi-e teamă să-l spun.

Continuă să se-nvălmășească întrebările: Ce e fericirea? Cum vrei să fii tu însuți? Când ai să ajungi acolo unde te vei simți împlinit? Cine ești când nu ești tu? Cât te mai zbați în negrul ăsta perpetuu? De ce te complaci și te minți știind că faci asta? Nu vrei să recunoști nimic?
Și, atunci… ridic o mână cu degetele lipite perfect spunând: „Gata! Accept câte-o singură întrebare o dată.”

Nu știu ce e fericirea. Habar n-am cum vreau să fiu eu însumi. Cât va dura întunericul e tot o necunoscută. Mă complac și mă mint că sunt fericit și în întuneric neștiind ce e fericirea și necunoscându-mi propria voință de manifestare a eului. Și…da. Nu vreau să recunosc nimic din toate astea pentru că mi-e teamă…

Și-atunci raza de soare mă mângâie din nou. Pe furiș, pe sub sprâncene arunc timid ochii spre ea. Rămân blocat. Nu îmi vine să cred. Vidul gândurilor e atât de ascuțit… Ești tu.
Înarmate și fioroase întrebările dau un nou atac. Le privesc acum cu un calm și o nonșalanță de care mă mir și eu. Și-mi dau seama de ce, de-abia când vine prima să-și măsoare forțele… Urmează un dialog bizar între mine și ea.
– Ce e fericirea?

Nici măcar nu mă uit la întrebare când îi răspund cu ochii la strălucirea ce-mi inundă sufletul cu pace și fericire:
– Vino aici. Uită-te la ea. Ți-ai găsit răspunsul? Eu da.
…iar întrebarea, rușinată de propria-i impertinență să duce lovită și șontâncăind cu un mieunat de cățeluș în glas din ce în ce mai departe…

Doar după ce ajunge suficient de departe se mai aude venind adus de vânt următoarele cuvinte ieșind din gura ei: “Credeam că n-o să-ți găsești niciodată fericirea…”
Plină de sine ca o curtezană experimentată vine și următoarea întrebare să mă ia la rost. Îmi aruncă în față următoarele vorbe cu o voce tabagică:

– Cum vrei să fii tu însuți?!? Ha?

Îi fac și ei semn să se apropie. Când vede la ce mă uit, rămâne mută. Devine brusc revirginată. Se pune “ciuci” și începe să plângă. Sensul ei dispare din ce în ce mai repede. Și-a dat seama că eu te văd și că mă regăsesc din ce în ce mai ușor. Devin rapid mai eu pentru simplul motiv că tu exiști acum în lumea mea.

Rând pe rând toate întrebările trec de la țanțoșe la pleoștite. Fiecare întrebare, într-un fel sau altul își găsește răspunsul. Eu continui să te privesc cu admirație și dragoste. Te sorb cu fiecare respirație. E un oxigen pur care mă amețește.
Mă simt împlinit. Iubesc. Când nu sunt eu mă regăsesc în tine. Negrul meu este și în tine și nu numai zâmbetele ne sunt punți între suflete. Mă ridic din genunchi și întind o mână către tine. Nu vreau să recunosc nimic pentru că mi-e teamă. Mă privești zâmbind, tu, raza mea de lumină. Și-atunci, cu inima cât un purice, cu mintea explodând de gânduri, cu dorința încordată până la punctul de a plesni, zâmbind, inspir… expir… Inspir din nou ca să-mi fac curaj. Îmi opresc aerul în piept și îți spun:

te iubesc.

Autor: Bogdan Voșloban

Anunțuri

3 comentarii

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s