Bă, fii normal!

Trăim o eră eterogenă. O bizară ciorbă se fierbe mocnit pe pietre ascuțite de erori și încercări. În căutarea sensului pierdut anomalii personale devin modele. Tematica principală a discursului public e “mai-binele” perpetuat din gură-n gură ca un cântec popular fără autor. O școală dezrădăcinată produce teancuri de diplome inutile. O perspectivă și o viziune lipsesc grav din programul care ar trebui să decidă prezentul unui viitor apropiat. Dincolo de următorii 3 sau 4 ani nimeni nu îndrăznește să spere sau să cugete. Alegerile sunt cele care dictează direcția de imobilizare a unei populații ce de mult timp încoace nu se mai solidarizează sub flamura pe care scris cu cerneală fabricată din esență de speranțe și visuri șade bine-mersi cuvântul pronunțat și răs-pronunțat până la exhaustiva decojire de sens – popor. Normalitatea. Sau, „aspirația unei societăți imature către un ideal mediocru”. Nici urmă de “the land of the brave and the home of the free” sau, mai pe neaoșa-ne limbă: pământul celor curajoși și casa celor liberi. Departe de noi astfel de aspirații. Trecură 20 și mai bine de ani. Două decenii după care încă ne este înroșit în pulpă biciul. În continuare structurile sunt orice altceva decât democratice. “Muncă multă, bani puțini, că așa e la români” ar trebui să fie refrenul imnului national. Mă rog, până când bunicii și străbunicii vor trece în lumea drepților. Dup-aia piscina de votanți se va împuțina de-asemenea manieră încât nici cei 30 la sută așa-ziși majoritari nu vor mai exista în caz de consultare populară. Dacă m-ar întreba cineva ce îi este specific poporului român i-aș da doar două idei: speranța de mai bine chiar dacă situația e nasoală și frica. Speranța și frica. Dacă s-ar uita ai noștri specialiști în istorie în tot urcușul ăsta anevoios vor vedea că dincolo de baclavale și sarmale, de porci, Țepeș, mănăstiri moldovenești, aproape singurele trăsături ale poporului român sunt frica și speranța. Indiferent de ordinea lor. Uneori frica ne-a făcut să mergem mai departe, alteori speranța ne-a făcut să ne învingem temerile. De cele mai multe ori, adânc înfipt în inima fiecăruia s-a dus lupta între astea două. Revenind la titlu, noi nu suntem normali. Nu putem fi. De secole ne dezvoltăm și ne educăm să fim rezistenți în fața taifunului. În fața durerilor și-a greutăților. Asta-i normalitatea noastră. Să facem față. La orice. După caz, desigur. Poate unii sunt crescuți în puf. Poate unii sunt cu bani. Poate sunt vedete. Poate au spate. Ciudat e că, dincolo de orice proptea, există aproape mereu un pește mai mare gata să te halească. Dintr-o sorbitură. Și-atunci ce faci? Ce trebuie făcut, desigur. Indiferent de intuiție, sărind peste principii și valori personale, faci exact ceea ce trebuie. Nu mai contează nici măcar aprecierea. Nu mai contează nimic. Treaba trebuie să iasă bine. Stop. Oprește-te. Nu citi mai departe. Gândește-te un minut la tine. Te-ai gândit? Vezi? Și mă mai întrebi de ce uneori îmi vine să vorbesc singur… Autor: Bogdan Voșloban foto: http://goo.gl/4Vlnqd

Anunțuri

3 comentarii

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s