Morții, răniții și ipocriții *V

*Atenție! Acest text conține cuvinte și expresii pe care unii le-ar putea considera vulgare.

Deschid televizorul și din obișnuință dau pe un post de știri. Era 12 fără un sfert noaptea iar tragedia care a zguduit o țară din amorțeală era prezentată la foc automat (no pun intended) de prompteristele care nu-și mai găseau cuvintele fără textul scris de alții. Încet după vreo 10 minute de scanat posturile de știri înțelegeam amploarea dezastrului. Sentimentele care se amestecau haotic în cap îmi demonstrau că încă nu am fost complet deconectat de la propria umanitate. Cu un nod în gât și cu gândul la faptul că putea să fie cineva drag acolo sau chiar eu, am pus capul pe pernă iar dimineață am căutat informațiile noi despre subiect.

Morții
27 de familii au pierdut pe cineva din cauza unui „artific” de tort. Fie-le țărâna ușoară și somnul lin.

Dar nu despre ei vreau să vorbesc. Ci despre ceilalți “morți”. Zombii ăștia de n-au nici măcar o durere de cur și nu simt nimic. Vii ăștia de pe facebook sau mai pe românește, ăia care nu dau doi bani pe ceea ce s-a întâmplat pentru că, vorba aia: “da’ cu ce mă afectează pe mine, coae?”. Ai dreptate. Nu te afectează. Mulțumește-i destinului că ți-a oferit toate condițiile pentru a deveni un mort-viu exemplar. Ți se rupe, pentru că printre valorile tale solidaritatea nu există iar empatia e doar un cuvânt pompos. Pune mâna pe lopată și apucă-te de forat. Când o să începe să-ți pese, da, chiar să-ți pese de cel de lângă tine, o să fii suficient de adânc încât să nu mai conteze.

Răniții
146 de răniți internați în spitalele din București și, probabil și alții care au primit prim-ajutor după care au plecat pe picioare. Însănătoșire grabnică le doresc.

Dar nici acum nu despre ei e vorba. Ci tot despre noi. Ăștia care ne dăm răniți și facem scandal de ochii lumii. Știriștii, bloggerii, toți ăștia care fac împreună adunătura numită opinie publică. Mi-e jenă de noi. Și, da. Mă includ și pe mine aici. Suntem capabili să deschidem pliscu’ numai când avem ceva de câștigat de pe urma efortului depus. Trafic, poziționare, rating, share, vizibilitate, notorietate, sunt câteva detalii care se pot număra în lei. Sau… valută. E absolut superb cum ne găsim să dăm cu noroi ba-n ăla că n-avea autorizații, ba că firma a pus nu știu ce materiale, ba … că ce, mă? Dacă te roade atât de tare de binele aproapelui, de ce nu faci o sesizare la organele abilitate să-i frece o amendă clubului în care te duci? Și asta înainte să iei foc, să te inunzi, sau să îți cadă tavanu-n cap din cine știe ce motive? Fii cetățeanu ‘ ăla exemplar, care reclamă ceea ce este în neregulă. Nu merge nici așa. E aia cu mi-se-rup-ismul, nu? Aia e valoarea care te caracterizează. Sunt curios de-o treabă. O să ne doară sufletul și o să avem aripa frântă (ca să nu zic pana) vreo săptămână – două, cam cât o să țină povestea asta pe TV. După care brusc, amnezici și fericiți, o să ne revenim în simțiri, o să ne băgăm iar picioarele și nu o să ne mai dăm răniți decât la următoarea calamitate națională. Superb!
Ipocriții

Suntem toți. Te duci să donezi sânge ca să dai bine în fața prietenilor? Te încadrezi. Ți se bălăngăne de tot ceea ce înseamnă acest subiect dar brusc când cunoscuții tăi vorbesc despre asta ai păreri și viziuni formate uitându-te la televizor și dai o părere prefabricată ca să pici tot tu bine în conversație? Și tu te încadrezi. Îți pui la poza de profil pe facebook un pătrat negru ca și cum asta ar fi maximul de efort pe care poți să-l faci pentru a-ți exprima solidaritatea? După care te doare-n pulă, pt. că ți-ai exprimat-o? Te încadrezi și tu. Te uiți la altceva pe net cu speranța că o să-ți iei mintea de la subiect deși te bântuie grav iar când un coleg te întreabă ce părere ai despre tragicul eveniment o dai la stilul “nu știu frate, nu mă uit la știri”? Și tu te încadrezi. Iar lista s-o continue ăia de se simt cu căciula plină de muște de or avea curaj să-și recunoască reflexia din oglinda asta.
În loc de final, o vorbă de duh. Cică Woody Allen ar fi spus ceva de genul “Nu mi-e frică de moarte. Nu vreau să fiu însă acolo când se întâmplă”.  Probabil că sunt mulți care s-au bucurat că nu erau acolo când s-a întâmplat…

#colectiv
foto

Autor: Bogdan Voșloban

Anunțuri

Un comentariu

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s